Nimeni nu-i perfect. Nici eu.

Nu pretind ca eu sunt perfect  ci, asa cum este (sau ar trebui sa fie) orice lucru . . . perfectibil.
Nu sunt in ceea ce fac, eficace (spornic la treaba) dar consider ca sunt extrem de eficient, iar asta nu poate fi extrem de vizibil ca prima. Cine intelege diferenta dintre "eficacitate" si "eficienta" poate face diferenta, cine nu, poate face analogie intre a face naveta, ca persoana, cu un Matiz sau cu un Hammer. Cu amandoua obtii acelasi lucru (transladarea ta) dar cu alte costuri.
Am inceput sa lucrez ca sofer in 1980.
Dar, nu am avut norocul (asa cum tanjeam) sa incep a lucra ca "sofer plin" ci mai degraba, ceva relationat cu soferia.
Desi pe hartie apaream angajat ca "sofer", in realitatea de zi cu zi activitatea de conducere cuprindea un foarte mic procentaj din durata unei zile de munca. Asta, pentru ca vehicolul pe care gasisem liber acel "post de lucru" pe care il poate ocupa doar o persoana care se afla in posesia unui permis corespunzator acelui post, nu era un vehicol obisnuit ci o autospeciala, o asa denumita auto - foreza.
Spre norocul meu, mi-au ramas cateva fotografii, din acele vremuri cand aparatul de fotografiat nu era un obiect atat de banal cum este azi, ci . . . o raritate, si astfel din ele aleg si urc una in pagina acestui blog.

Persoana din foto are aici, in acest moment al istoriei, relevanta (este un fost coleg) ci relevanta, pentru povestea mea , acum, are vehicolul.
Pe acest tip de vehicol conducea-i mai ales dimineata si seara sau, pentru a schimba de locatie, de la un foraj terminat pana la noul foraj ce trebuia inceput.
De regula forajele erau in camp, dar puteau fi oriunde (inclusiv in centrul Bucurestiului (spre ex: in fata magazinului Unirea).
Distanta intre baza si o locatie de foraj, sau intre o locatie de foraj si alta era extrem de variabila, putand oscila intre unu - doi metri pana la un Bucuresti - Resita sau un Bucuresti - Varful Campului (ca sa dau si exemple concrete).
In afara de asta, cuvantul "baza" putea desemna doua categorii: "baza principala" (domiciliul social al intreprinderii) ori "baza provizorie" (orice punct geografic din Romania unde ni se indica sa ne stabilim).
Echipajul standard al unui asemenea vehicol necesita sa fie compus din trei persoane. Sa le zic asa: "operatorul principal", "operatorul secund" si "servantul".
"Operatorul principal" era necesar sa fie sofer, pentru ca desi se lucra cu niste comenzi "de mana", situate pe un pupitru de comanda aflat la extremitatea stanga spate a vehicolului, aceste comenzi lucrau cu motorul masinii, motor pe care o persoana care nu stia al exploata (sincroniza  viteza, turatia, etc) nu reusea sa-l mentina in functiune.
Pozitia de lucru la acest post era "in picioare" iar acoperis deasupra capului era "cerul deschis".
Activitatea desfasurata in acest post poate fi mai bine inteleasa prin analogia cu strunirea unui cal extrem de naravas.
Forajele puteau fi, de la 1 metru adancime pana la 100 de metri (in practica am apropiat 80 de metri).
Erau din cele din care se puteau efectua cate 3 - 4 - 5 pe zi sau altele care durau saptamani (sau mai mult).
Locurile in care ne stabileam erau locuri stabilite de intreprindere. Intreprinderea stabilea unde era cazat echipajul si unde sa fie "cazat" vehicolul.
In santierele mari (cum era "Paltinu" spre un exemplu) am fost cazati in baraci ale acelei organizari de santier. In functie de durata pe care intreprinderea (angajatorul) si-o anticipa, cazarea putea fi (si a fost) in hoteluri, in case particulare, in vagoane sau in rulote.
Pentru tot ce se lucra in afara unei raze prestabilite de lege a bazei principale ni se plateau in afara de salariu, niste drepturi (deplasare, diurna, cazare).
Pentru ca alimentele erau in acea perioada rationalizate, eram alocati stabilimentului cel mai apropiat, sau cel mai accesibil.
Pentru sfarsiturile de saptamana ni se decontau bilete pentru distantele ce uneau "baza provizorie" cu "baza principala" (iar de aici se ducea fiecare, pe bani proprii, unde vroia).
Orele care eram obligati a le lucra "extra" ni se plateau in buna parte. Ne mai jecmaneau ei, nu erau ei cei ce, tragand linia, sa le dea cu minus, dar comparativ cu ceea ce se traieste 35 de ani mai tarziu, jefuitorii de atunci erau mult mai putin hapsani decat actualii.
Nemultumirea mea (inca de atunci) era ca, pentru un salariu aproape la fel cu al celorlalte doua posturi, plateam cat nu facea. As fi vrut sa scap de carnet si sa lucrez doar ca "operator secund" sau ca "servant" dar, angajatorul, refuza sa faca abstractie de faptul ca am carnet, lipsindu-ma de "libertatea de optiune" (desi "carnetul" era el meu, proprietate personala).
Si daca as fi plecat si as fi venit sa ma reangajez pe alt post, dupa ce ai fi stat vreo vreme pe tusa, nu erai acceptat. Si daca plecam spre altii cu acelasi profil, "recomandarea de la ultimul loc de munca" spunea inaintea mea ca posed carnet si nu mai puteam scapa de aceasta "anatema", nu mai puteam sa-l feresc si sa-l pastrez exclusiv pentru mine (ca sa-mi conduc autoturismul proprietate, chiar daca pe atunci, nici autoturism nu aveam).
Acest mod de a se face unii (nu erau nici macar "patroni", fiind pe atunci "intreprinderi de stat") stapani pe mine sau pe ceva care-mi apartinea mie, mi-a displacut enorm.
Incepeam ziua de lucru inaintea celorlalti doi colegi si o sfarseam dupa ei.
Ei se rugau la Dumnezeu sa se strice cate ceva (si nu de putine ori rugamintile, facute sau ne, le erau ascultate) pentru ca se asezau la umbra si ma admirau cum repar.
Eu aveam toata responsabilitatea atat asupra forajului cat si asupra documentatiei care se facea, pe de o parte, responsabilitatea intretinerii tehnice atat a instalatiei de forat cat si a vehicolului propriu-zis pe de o alta parte iar pe o a treia parte responsabilitatile aferente conducerii unui vehicol.
Si tot acest surplus de efort (atat fizic cat si mental) imi era smuls, pe de-a moaca.
De plecat nu era simplu. Transferurile nu erau chiar asa, la indemana, cum s-ar putea cineva gandi ca ar fi putut sa fie. Abia dupa opt ani am reusit sa gasesc o bresa si sa scap. Dara asta, intro postare ce va urma.
Mai inainte insa, imi dau seama ca am sarit peste un capitol, capitol care va avea importanta lui in "economia problemei" si care se va numi "La inceput a fost . . . strungarul".