La inceput a fost . . . strungarul.

Urcand pe treptele scolii, propriile-ti performante (sau contra-performante) te conduc prin galeriile vietii precum il conducea Inchizitia pe Pardaillan prin tunelurile Sevilliei, nelasandu-ti deschis drumul decat inspre "inainte".
Din ce am putut sa obtin ca rezultate nu am reusit sa obtin din partea societatii o alta "recunoastere sociala" decat aceea de a exercita meseria de "strungar".
Atat am putut, atat am facut.
E si strungaria asta o arta pe care daca nu ai mana, nu o poti face.
Am lucrat vreo 6 luni si am primit ordin de incorporare. Am plecat la armata.
Asta a durat un an si vreo opt luni (societatea furandu-mi si mie, ca atator altora, doua luni din viata, obligandu-ma sa muncesc gratuit la culesul porumburilor in loc sa plateasca culegatori pentru asta) si m-am reintors la strungaria mea, dar si cu o noua calificare, dobandita in armata, cea de sofer BCE.



Nu aveam de gand atunci sa imi schimb meseria, dar ne-obtinand rezultate in strungarie, nerealizand normele de o asa natura incat sa-mi scot salariul am zis sa incerc sa-mi obtin totusi painea cea de toate zilele cu ceva ca soferia, unde produsul finit era obtinut altfel si unde, sanatos sa fi fost, nu aveai de ce sa nu te incadrezi in program.
In acelasi timp, firea mea de copil nascut intro libertate ca cea a lui Mowgli, suporta greu claustrarea specifica meseriei de strungar. La asta se adauga faptul ca geografia a fost materia mea preferata iar felul meu solitar de a fi se potrivea cu intimitatea pe care o putea-i gasi in cabina unui camion.

Asa ca, am schimbat. Nu a fost usor lucru, nici ca decizie, nici ca faptuire, dar . . . am facut-o.

Sportul si lecturile au completat caracterul meu, confectionand din mine un adept al respectarii "regulii jocului" (al oricarui joc cu reguli in care m-as fi implicat), un adept al "fair-play"-ului.
Am pornit la drum cu naivitatea ca ce dai, aia primesti, si ca la "rau" daca raspunzi cu "bine" pana la urma chiar si "raul" se converteste in "bine".
Bine,nu era naivitate pura ci, aceeasi credinta ca si azi ca investind "bine" in aceasta "banca" care se numeste "lume", creste posibilitatea de a-ti confectiona o "lume mai buna".


Din pacate, e ca in tenis. Servesti tu cat servesti, dar daca nu iti vin mingi retur, la un moment dat nu mai ai ce servi. Ramai, cu mana intinsa, ca a regelui Lear (cum frumos zicea Teodoreanu in Lorelei).

La toate astea sa mai adaug ca dintotdeauna am simtit nevoia "jurnalului personal", a unui "jurnal de bord". Nu stiam eu pe atunci ca va apare scannerul, dar in orice caz am auzit de scanner (ca de orice alta aparitie tehnologica) cu mult, mult timp pana sa ajung a-l avea in posesie.
Am regasit in vara asta, parte din notatiile mele. Starea lor era jalnica. Multe, enorm de multe dintre ele, s-au distrus. Dar tot sunt bune pentru ca adauga sens notatiilor mele din ultimii ani, iar asta are,
din punctul meu de vedere, in "economia problemei" mele, multa importanta.

Avizez eventualul lector ca lectura "povestii mele" este plictisitoare. Cine stie daca, cui si cand i-ar folosi vreodata. Credinta mea este ca foloseste, pentru ca altfel nu m-as fi obosit sa strang atata informatie (chiar si "nesemnificativa pentru altii"), sa o tratez si sa o aduc aici.

Raman credincios faptului ca tot ce se obtine cu cinstita munca, nu poate sa nu se incadreze in ceea ce inseamna "folositor". Cum se spune insa . . . urma alege.